Unhuman ...

[„Ultima invazie asupra Mehzilor a avut
loc acum aproape o sută de ani. Acum
extratereştii-albină vin să ne invadeze.
Totul depinde doar de Ciel «Outlaw.» Huntle”]

Profesoara bătu cu putere în banca mea. Am tresărit uşor, ridicându-mi privirea.
-Da, doamnă?
-Mamă dragă, aşa ne spunea ea, unde visai?
M-am abţinut cu greu de la un comentariu tăios. Era vară. Mă rog, ultima săptămână din mai şi profa asta mă ţinea aici. Da, vroiam să intru la liceu. Aşa şi? Eram aici de la opt dimineaţa. M-am uitat la ceas şi am oftat. Era unu şi jumătate. Am schiţat un zâmbet şi îi spun:
-Mă gândeam la compunere. spun. Vroiam să scriu despre dominaţiile romane.
Profesoara, o hoaşcă bătrână, dădu din cap doar. Avea trăsături fine, pierdute-n timp. Ochii negri te priveau adânc în inimă. Ştia ce gândeşti. Faţa îi era plină de riduri scurte, tăieturi ale vremii. Părul mai a vea o idee din vechea nuanţă de roşu aprins.
-Revenind, spuse ea blând, Michael, ce ştii despre războiul troian?
Se uită pătrunzător la un elev. Michael era cel mai silitor. Nu ca mine... Eu ştiam cu ce rămâneam din clasă şi pace bună! Ne auzim în iulie! Tânărul roşi uşor, ridicîndu-se. Am zâmbit către el. Parcă se simţea mai bine. Îşi drese glasul şi începu să pălăvrăgescă cu profesoara. Pe pupitru îmi apăru un mesaj.


Mi-am întors capul spre fată. Era nepoata profesoarei. Aceiaşi privire, acelaşi păr... Era o fată subţirică, bine conturată, pe placul tuturor. Cher îmi zâmbi larg, uitându-se, între timp, la bunica ei. Am dat din cap în semn de nu. L nu era de nasul meu, socoteam. Păr blond, ochii verzi. Eu eram un caz fericit de obişnuit. Păr castaniu-roşcat, ochii ciocolatii. Nimic nou. Tipul cu care se întâlnea era brunet, creţ, cu ochii albastru-cenuşiu. Am scâşnit din dinţi. Profesoara spuse un "La revedere!" fugar şi ieşi pe uşă. Am început să trimit lecţiile pe calculatorul de acasă. Terminând, m-am ridicat, mi-am luat geanta şi am zburat pe uşă. Ochii mi s-au unit cu cei ai profesoarei. Mă trase deoparte. Iar îmi ţinea teoria chibritului aprins. I-am spus bună ziua şi am plecat. Cher mă aştepta sub salcie. Într-un fel, era salcia noastră. Acolo ne-am cunoscut. Veneam pentru prima dată la meditaţii. Aşteptam să mai vină cineva, stând cuminte aici. Mi a venit la mine şi mi-a spus că putem merge în sală. Să ne pregătim. Aşa ne-am cunoscut. Au trecut 3 ani de atunci. Am cotrobăit prin geantă şi am scos un trandafir alb. Erau preferaţii ei. Credeam că ştiu mai multe despre ea decât ştiam despre mine. I l-am întins. Fata îl luă, mirosindu-l. Surâse. O făcea frumos. Am zâmbit şi eu apoi am pornit spre casă.
-Uite-o! spuse scurt roşcata.
Mi-am ridicat privirea din pavaj. L venea spre noi radiind. Şi mai era şi singură. Brusc, m-am hotărît că o vom lua prin Parcul Roţilor apoi prin Şanţul lui Abel.
-Ciel! spuse L venind spre mine, dând să mă îmbraţişeze.
M-am ferit agil, luând-o la stânga. L alunecă, Cher chicoti. Am prins-o pe blondă de o mână, apoi am tras-o spre mine. Roşcata se uită la mine dezamăgită. Deobicei o lăsam să cadă. Azi nu. Ceva era diferit la ea... N-a venit să-mi ceară bani. Probabil se certase cu macho al ei şi a venit la mine.
-Da, eu. spun dând din umeri. Ce-i?
-Hai, nu mai fi aşa rece! spuse L
Prea târziu! mi-am spus. Roşscata îmi citi gândurile.
-Haide, măi! Ne aşteaptă mama! spuse.
L pufni spre noi. Ura să nu fie băgată în seamă. Am zîmbit spre ea şi a pornit în urma roşcatei. La o distanţă sigură spuse:
-De ce n-ai lăsat-o să pice?
Am ridicat din umeri.
-Aşa mi-a venit, de ce?
Cherie ridică din umeri. Ştiam că o ura pe L din toţi rărunchii şi că, dacă o lăsam, o putea omorî cu sânge rece. Am privit afişele imense cu concertul Thunderbird din acea seară. Aveam 2 bilete. Nu vroiam să merg cu Cher. Ei nu-i plăceau. Aşadar mă voi duce cu Dante. Da, cu el. Fata parcă îmi citea gândurile. O făcea des în ultima vreme. Mă irita tare de tot.
-Te duci la Thunderbird?
Am dat din cap. L-am lăsat pe o parte, apoi pe spate. Aşa am mers timp de zece minute. Am ajuns în Parcul Roţilor cu greu. În mod normal, nu făceam mai mult de zece minute. Acum am făcut aproape douăzeci. Nu l-am traversat grăbit, cum vroiam. Am mers încet, cu grijă. Pe la mijocul celei de-a doua roţi Cher se opri. Roata Copiilor, cea de lemn, se învârtea încet şi meticulos, putrând copii mici în compartimentele de patru presoane. Am numărat cinsprezece copii. Şi eu mă dădeam în roată, dar rar, cînd mergea Big Mum. Era una făcută de germani, adusă la noi prin 2046. Era veche, şi funcţiona cu carburanţi, dar nu asta era problema, era prea grea ca să funcţioneze mereu. O porneau doar de Festivalul Florilor. Trebuia să fie o zi foarte specilală pentru doamna Ochiako dacă numai atunci o pornea. Am pornit lăsând-o în spate pe Cher. Oricum era deja aproape acasă! Trecusem de Şanţ de câteva minute când am început să fug. Ceva nu era bine acasă. Am trecut ca vântul pe lângă cofetăria Die Blume, Colţul skateurilor şi am ajuns pe strada mea. Maşina tatei era aici. Tata! Au venit! Am început să fug şi mai repede. Am deschis uşa blocului cu o atingere la verificare. Poate mai aveam timp! Am început să urc scările sărind două-trei odată. Etajul cinci. Am ajuns. M-am sprijinit de balustradă apoi am început din nou să merg spre uşa apartamentului. Am apăsat cu grijă clanţa. S-a auzit ţâcâitul specific, apoi s-a deschis. Am traversat holul lung şi m-am oprit la uşa bucătăriei. Erau acolo!
-Ciel, ai ajuns! se auzi glasul cristalin al mamei.
-Mamă, unde-i tata? am întrebat eu direct păşind în bucătărie.
-În sufragerie, vorbeşte cu un colonel din FG. spuse ea la fel de senin.
Mamă! a răsunat o voce în capul meu, au venit să mă ia! Vor să mă ducă de aici!
Flota Galactică, FG, erau una dintre puţinele flote care comunicau cu Alfa Centauri. Eu aveam coşmaruri cu ei. De obicei, luau cei mai buni copii la învăţătură. De frica lor am ajuns la mijlocul clasei, dar nu era bine! Ştiau că mă duce capul, şi eu ştiam! Ştiau că dacă mă motivau cum trebue puteam fi olimpicul olimpicilor! Puteam fi Einstein, Newton, Arhimede, Thales, toţi la un loc. Când am aflat de FG am crezut că eram din eprubetă! Că am fost făcut doar aşa, ca să le pot arăta cum îi vor învinge pe Mehzi. Am pufnit în râs şi m-am aşezat pe banca făcută de mine. Da, eu o făcusem la zece ani... Îmi aduc aminte! Ce copil drăgălaş eram pe atunci. Acum aproape cinci ani... Am oftat, privind spre geam. Mi-am făcut elan, şi am ieşit pe uşă.
-Fiule! se auzi glasul gros al tatei.
Mi-am întors prvirea către el.
-Da, tată? răspun zâmbiind. Era un zâmbet politicos, făcut doar de formă.
-Vino puţin.
Cu fiecare pas vroiam să plec. Să fug la Cherie şi să plecăm cu avionul tatălui ei în altă ţară şi să nu ne mai întoarcem! Dar m-am dus la ei, şi mi-am înfruntat fica. Colonelul era un om bine-făcut, zâmbitor, liniştit.
-Bună ziua! spun privindu-l pe colonel
-Întradevăr e bună! răspunse. Ăştia sunt nebuni! mi-am spus. Ciel, ce mai faci?
Nu ştiam ce să răspund. Cred că era un test, pe care l-am luat.
-Păi acum am venit de la meditaţiile cu doamna Kegemo. Cred că nu-mi mai place istoria...
Colonelul râse în barbă uitându-se la mine.
-Eu sunt Colonelul Porter. spuse. sunt aici să văd dacă ai potenţial de N. Shiki.
Liceul militar Nanaya Shiki era cel mai strict. Dacă intrai la Shiki erai cel mai tare! Puteai să te duci la preşedinte şi să-i explici pas cu pas cum să conducă ţara. Când eram mic credeam că voi intra la Shiki fără să mişc un braţ. Acum n-o mai făceam. Eram sigur că testul va fi greu.
-Nu cred că am, spun aşezându-mă pe canapea.
Tata îmi aruncă o privire supărată. Parcă şi îl auzeam "Unde ţi-e capul?! Iar la fete?!" iar eu ştiam ce să-i răspund "Am cinşpe ani, tată! Nu-s călugăr!". Atunci tata doar dădea din cap şi pleca. Ştia că am dreptate, mereu aveam.
-Da, eu cred că ai. De ce te-ai lăsat pe o ureche dintr-a şasea? Erai cel mai bun!
Din cauza voastră! am vrut eu să scuip cuvintele spre el, să-l lovesc direct în inimă. În schimb m-am abţinut şi amridicat din umeri doar.
-Nu mai contează, spuse. Tot ce cuntează acum e modul în care vei evolua fizic. Nu primim beţe la Shiki.
Da, deja văd! Macho peste tot! Cred că mă voi simţi copleşit de atâţia muşchi! m-am gândit eu. Apoi m-am gândit că Cherie ar râde la cele gândite de mine. Asta m-a făcut să suspin. Cred că vroiam să fie şi ea aici.
-Da, voi vedea ce pot face...
Bătrânul râse iar. Mă irita. Încercam să fiu cât se poate de nesimţit şi să îi fac în sâc că nu voi intra în liceul lui strict iar el râde. Mi-am muşcat limba înainte să zic o prostie. Cred că moşul mă înjura în gând, dacă nu, eu eram singurul.
-Sigur n-are legătură cu Mehzii?
-Poate, de ce?
Prin cap mi-au trecut alte câteva înjurături. N-am folosit niciuna. Am inspirat adânc şi am început să-i explic ce mă gândeam eu. Cel puţin, de când au venit prima dată în vizită. Bătrânul dădea din cap doar şi mă aproba. Câdeodată mai zâmbea. Tata făcea ochii din ce în ce mai mari, dându-şi seama ce capacitate mintală aveam. Probabil că înainte mă considera doar... Mai inteligent. am terminat istorisirea destul de repede. Chiar incredibil de repede. La final bătrânul dădu din cap că înţelegea şi că mă compătimea.
-Îmi pare rău că tu crezi toate aste despre noi, dar îţi spun de pe acum că nu-i chiar aşa rău. Sunt sigur că nu eşti făcut în eprubetă, râse, şi că Shiki nu e chir atât de strictă. Te vor lăsa cu părul lung dacă vrei.
Am ridicat din umeri. Nu ştiam ce voi face mâine, iar ei vor să-mi decid întreaga viaţă într-o secundă? Aveam nevoie să mă gândesc la ceva. Probabil o lună, două. Să pot avea timp să mai şi ies în lumea. Doar în seara aceea era Thnderbird. Aveam de gând să merg la concert chiar de-ar fi să ies pe geam. Mama bătu la uşa şi intră. eu m-am ridicat am zâmbit politicos apoi am întrebat:
-Mă pot duce afară cu Daniel şi cu Cherie?
Colonelul dădu din cap.
-Am vrut să vorbim şi despre asta... Se pare că stai mai mult cu Cher Dandelion decât cu alţi băieţi de vârsta ta.
M-am crispat. Chiar urmăreau fiecare lucru pe care îl făceam? Brusc, prin cap mi-a trecut o idee! Eram sigur că la Shiki nu le trebuiau rebeli. Eu, dacă veam noroc şi timp mă puteam transforma în unul! Doamne, cât noroc să fi avut... Mi-am întors privirea către colonel. Am dat din cap.
-O fi din cauză că are mai multe în cap decât reviste cu maşini şi blonde. îi spun.
Bătrânul râse zgomotos. Aproape mă împroşcă cu salivă. Tata zâmbii şi el, doar Colonelul era superiorul său. Mama chicoti şi ea. Doar eu nu am râs. Eram foarte serios. Toţi băieţii doar asta ştiau! Blonde, maşini cu propulsie puternice şi magazine de droguri deschise şi pentru minori. Evident că n-am adăugat ultima parte, ce, eram tâmpit?! Domnul Porter se opri din râs şi eu m-am întors pe călcâie. Eram gata să ies, eram cu mâna pe clanţă când moşul îmi spuse:
-Lasă tinere, te duc eu cu maşina!
Ce bine, îmi spun, acum sunt şi handicapat!
-Da, domnule... mormăi eu, lăsându-mi capu pe spate.
Am ieşit, am coborât incredibil de încet. Credeam că cel trei etaje nu se mai termină. Într-un final am ajuns la parter. Mare uşurare pentru mine, credeam că avea o maşină... Din păcate a vrut să o luăm pe jos. Ce noroooc! am făcut în mintea mea. Traversam stradă după strada, grupuri de tineri care mă ştiau şi care râdeau în barbă după grupui. Am ajuns la Die Blume. Colonelul mi-a făcut semn să intru. Nu-l puteam refuza, doar era şeful tatei. Ne-am dus la o masă unde m-a întrebat:
-Tinere, spune-mi, chiar urăşti aşa de tare Shiki?
-Da! Cred că e groaznic să am trei ore de sport pe săptămână. Să am cinci e mult prea mult!
-Atunci poate ai vrea la strategie?
Am strâmbat nasul. Multă muncă la Strategie. Trebuia să vezi „în ansamblu”. Eu vedeam doar ce era în faţa mea. Doar atât, niciodată mai mult. Puteam să dezleg o propoziţie încurcată şi reîncurcată doar uitându-mă la ea, dar nu vedeam ansamblul acela nenorocit.
-Ei bine atunci... spuse Porter. La Comandament?
Ce-i drept, acolo vroiam. Ar fi fost supre tare să plec în spaţiu! Deja vedeam sala de antrenament, mai mare de două ori cât şcoala noastră! Şi sălile de clasă dotate cu ultima tehnică. Dar mai erau camerele de recreere. Credeam că ele erau cele mai tare. Cât două săli de sport de la Sportiv pline cu peste trei mii de jocuri. Şi nu orice jocuri, cele mai noi! Editate de programatorii de acolo ca să le facă şi mai interesante! Dar se mai zvonea despre un joc. Nu orice joc, un joc care nu a fost terminat niciodată! Nici măcar de Dougless. Toată lume ştie cine e Dougless! Comandantul care a condus A doua Invazie şi a câştigat-o! Singura greşeală pe care a făcut-o a fost că nu a distrus planeta complet, ci doar la suprafaţă. În subteram larvele Mehzilor şi cu doicile lor încă creşteau. Aşa doicile au devenit Regine şi ouăle servitori.
Mehzii erau un fel de albine. Cel puţin cu asta semănau la exterior. În prima invazie a fost prins un Mehz viu. Când a fost interogat nu a răspuns la nici o întrebare înafară de una „Cum se numeşte specia ta?”, atunci pe ecranul celui mai apropiat calculaator a apărut cuvântul Mehzї. Toată lumea i-a perceput ca Mehzi. Nimeni, se crede, nu va uta numele acesta până în şase mii şi! Încă două mi de ani. Iar numele celui care îi va învinge pe Mehzi v-a rămâne mereu pe bezele lumii. Ar fi grozav să ştie toată lumea numele meu... Ciel „Outlaw” Huntle, câştigâtorul luptei finale. Da, ăsta da renume!
-Ei bine? insistă Porter.
-Să ştiţi că asta mi-ar plăcea... spun eu
Colonelul râse în barbă şi se ridică. L-am urmat îndeaproape până lângă parc. Până înainte să intru am discutat despre multe alte lucruri. Mehzii, fete, maşini. Lucruri pe care nu le suportam, dar l-am ascultat cuviincios pe Colonel cum duruia despre toate acele lucruri. Îaninte să intru în parc mi-a spus:
-Te aştept într-o săptămână la Shiki. Vom face o plimbare până la Portul Spaţial.
Am dat din cap agitat. Vroiam, întradevăr, să ajung comandant.
După despărţire am pornit într-o fugă spre Cher. Ea era tot acolo, tot aşa cum am lăsat-o. Am surâs copilăros şi am început să-i povestesc tot.

WoW Ozzy :D .... Buun :> .... Neeext Part